Cred!
Cred în cărămida cuvântului taichii
Carele-unde-a scuipat nu mai linge —
Cruce de voinic,
A făcut trei războaie
Și-o bătătură de acareturi.

Cred în oasele sfinte ale mamii
Care nu stau jos din zori până la cântatul cocoșilor;
Dânsa m'a 'nvățat să mă 'nchin, să nu pomenesc pe Necuratul
Și să spun matale mai-marilor mei —
Dragostea dumneaei îmi vine bine ca o cămașă de Paști.

Cred în purtările bune și 'n frumusețea surorilor mele
Ca 'n icoanele copilăriei.
Ele 'mpodobesc cerdacul: două garoafe.

Cred în cumpăna minții și 'n plopul trupului fratelui meu
Ca 'n stâlpul porții bătrânești.—
Aruncă peste loitră plugul, ca pe-un gătej,
Vârtej ori viscol — sboară pe cal,
Zefirul privirii lui freamătă hora, ca pe-un lan de porumb.

Cred în liliacul care 'nflorește pe inima bunicilor —
Obrazul dumnealor — scoarța nucilor din grădină,
Trupul dumnealor — șir de covrigi uscați.

Cred în șarpele casei,
În barza depe coșar —
În rândunicile de sub streșini,
În furnicile de sub prispă
Și 'n fâlfâitul porumbieilor peste fagurii salcâmilor înfloriți.

Cu busuiocul de argint mirosind a ceară
Cu care pomii văruie grădinile 'n Aprilie,
Primesc botezul în gârlele de lumină-ale șesului.

Mă 'mpărtășesc cu viersul cintezii care sparge, primăvara,
Gâlcile sufletului —
Precum și cu zeama sfântă-a prunului și-a buturugii viței
Care-amorțește oasele zobite de sapă,
Urcă 'n obraji mușcate
Și face mai veselă nunta.

Nu mă mai satur de mirosul de zăpadă al nopților de Septemvrie
Nara mea crește de odoarea sănătoasă-a băligarului din ogradă —
Trag în piept basamacul fumului de iakà:
Te face să uiți seceta și mustața feciorului care-a murit de atac.

Mă 'nchin Soarelui care ne trezește dimineața din moarte,
Ploii care crește 'n țarină mămăliga cea de toate zilele —
Zeilor mei de artă,
Trupului alb de femee, cu miros de gutui:
Rațiune supremă de-a cânta.

Scumpă mi-este patria prieteniei!
Sub răcoarea brazilor ei,
Mi se primenește sufletul ca la Sinaia...

Cred în sanctitatea dulce a îngerilor
Cari sug țâță și vorbesc stricat
Limba moș-strămoșilor mei de caval de cireș.
La vârsta de șapte ani, sunt luați la cazarmă.

Strig la cer injustiția milenară a boului:
Rumân bun care muncește pe coceni și bătut.

O, de-aș putea cânta tristețea omului...

Mă zbat în clocotul rufelor planetei — ce fierb în albia mării,
Semeț, înnalț fruntea, împărătește, ca munții,
Taina catedralei codrului — penitență.

Cred în carabina 'ncărcată și 'n bocancii unși ai militarului
Care, la graniță, tremurând în bluza plină de păduchi a cerului,
Apără de hoți, ca pe-o nevastă,
Þara mea vastă, putredă de bogată,
Frumoasă ca sătencele din Săliște,
Adusă la ascultare d'un Primar înțelept.

Cugetul meu este drept — ca lumânarea,
Inima curată: bob de mărgăritar
Căci cred în untdelemnul sacru-al nădușelii,
Celei spre o ființă și progres,
Pildă luând dela albină, vrednică și inginer.

Cred în eternul Februarie al ghioceilor depe cer,
Cred în înghețul de-apururi,
În frumusețea eroarei,
În prostia umană și caldă.

Idol îmi este și banul — forță purificatoare
Ca teiul în Iunie, ca micșunelele 'n pahar.

Mărire ție, mumă — Natură,
Slavă ție, frate lăutar!
Cred în vacă, în măgar,
În mila oii care ne dă flanela ei și jintiță
Și 'n cucoana scuturată — pisica.

Cred în fermece,
În omenia Rumânului
Și 'n Isus Nazarineanu, divinul Ratat
Pe care taică-său visa să-l vadă strungar-patron.

Cred în mine și 'n fruntea mea!
Eu, împăratul câinelui meu,
Robul ambițiunilor mele vane,
Finul Domnului.
Amin!