să zicem că are dreptate – o singurătate se construiește în
zeci de ani. întîi stăm la fereastră, rămînem pe gînduri.
oprim chipurile celor care ne trec prin minte și le așezăm
rînd pe rînd ca într-o bibliotecă – pe care doar din vorbe ne-o amintim.
apoi, vine o vreme cînd tot ce-am făcut pare că se întoarce
și ne înconjoară. ne așezăm lîngă foc fără să-l privim.
e ca și cum ne-am trezi față în față cu un perete imens
de care nu mai avem cum să trecem, deși încercăm
prin vorbe, gesturi, nervi și alte trucuri.
după aceea uităm. și ni se pare că e foarte ușor.
ne spunem: pînă aici a fost, de aici începem să urcăm.
și devenim un fel de bătrîni,
dar asta nu mai înseamnă nimic.