agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-08-31 | | Merg de-o vreme pe acest drum, Si pe talpi adun doar scrum. Miroase a ars de lemn, de prin paduri, A cenusa de frunze albe si taciuni... Se zbate-n susur cald o apa Curge dureros la vale, printre pietre sapa, Sapa paduri si stanci de jad Si-n apa cruda frunze albe cad. Sunt secole in care bate vantul, Si mii de ani in care gandul, Suspina dupa nemurire, Tanjeste dupa ea-n nestire. Merg mai departe, spre acel copac Ce-n vise mi se-arata... si tac. Si merg tacut, si merg agale Si frunze albe calc in cale. Miroase a gol, a intunecime, Si simt cum vine peste mine Ma-ntuneca incet, si ma coboara Si mai apoi iar ma-mpresoara, Tainic ma uit la ast’ copac Si iar ma uit... si iarasi tac. Ce pot sa mai graiesc acum? Daca vorbesc, se face scrum... Vad frunze albe ce se misca-n vant Simt iar miros de ars pamant. Privesc la el ca la taciune Aprins e tot, plin de amaraciune. Ating o frunza... si e scrum, Sa graiesc... sau sa imi vad de drum? El isi pleaca trunchiul obosit Si graiul vechi si-l face auzit: -Eu mocnesc de mii de ani! Pentru greselile de peste ani, De secole port grea cununa, Si mii de ani cresc catre Luna. Rugile mele grele de taciune, Cuvintele de-amaraciune, Durerea ce ma dezradacineaza Timpul greu mereu scurteaza... Te-ai oprit... si ai vazut durere? De mult sufar in tacere... Fiecare frunza ce o vezi E un pacat in care crezi Eu le tin pe ramuri, istovit Pana cand trece vreun smerit, Sa mai ma scuture de ele, Caci ramurile-mi sunt prea grele. Va port amaraciunea dar si viata, SI port in mine dimineata In care va scundeti toti de soare Si-uite-asa speranta din voi moare... Am fost lasat ca sa suport Greseala fiecarui mort, Iar cand ultima frunza va pica, In cer, prin vanturi ma voi ridica! Atunci fiece suflet de tarana Va deveni ca mine, o farama, O farama-ncinsa de taciune Plina de amaraciune... Si-atunci cand judecati veti fi, Unii liberi, altii mii Vor arde mocnit in codrii de durere, Pana cand vreun smerit iertare le va cere... Ma-indrept spre el si il ating... Vad cum frunzele se sting. Si un vant iute s-a pornit... Tot copacul in cenusa s-a ivit Si se ridca in vazduhul luminat, Pe unde eu nu am calcat... E liber, zboara catre nori, E una cu lumina de prin zori. Un ultim grai s-a auzit: -Copile, pleaca! Nu mai sta uimit Ia-ti frunza ce ti se potriveste, Ascult-o si o ingrijeste! Ajut-o sa se inverzeasca iar, Sa nu mai devina cenusa si nici jar, Iar tu sa nu devii o creanga de copac-taciune, Fugi cu frunza ta... de lume!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate