Ȋn pietre își proptise sufletul,
Cu unghia scurmând urme de viață.
Spăla cu sângele-i pământul,
Unde iarba pierise într-o dimineață.

Scurma și atingea doar rădăcini
Ȋnnodate-nscânduri răstignite-n cuie.
Pe margini se-nălțau roșii ciulini,
Acoperiți de-un cer care se năruie.

Mai sta și aștepta să vină noaptea,
Ca zeii să aprindă stele și să cânte,
Din buze mincinoase imn de cucuvea,
Blestem al morții căzut pe oseminte.

Rostogolea cuvintele-n bolboroseli,
Incantându-le ca pe o salvatoare vrajă,
Cerșind înveșmântare-nstraie de arhangheli,
Să-i crape-nsuflet pietrele c-o schijă.

15 septembrie 2011