Cuvântul azi a rupt din carne un poem,
Ȋndepărtând spre margini ultima-i durere.
Sub fruntea toamnei se înșiră în tandem,
Rostiri, întemeind din tâlcul lor mistere.

Am luat din plânsul ierbii ura, împietrind-o.
Spartă în cioburi emana nesiguranță.
Simetric în coloane, cu dalta cioplind-o,
Ȋi preschimbam alura-n chintesență.

Cu condei din piatră scrijeleam pe sentimente,
Când ziua cobora pe trepte înapoia lunii.
Femei, bărbați, cu clești smulgeau din suferințe,
Rotind docili de cârma arbitrară a certitudinii.

Pe rând se–aprind făcliile în întuneric,
Iar slove curg în gânduri printre pleoape.
Din existențe–n pași grăbiți trec categoric,
Ca mărturiile întâmpinate îndeaproape.

2 noiembrie 2011