La schitul trist al lumii aleurit în stȃncă
Privește zarea mută, sașie și sihastră;
Din clopotele grele se-nalță o poruncă
Spre liniștea deplină, adȃncă și albastră.

E gerul sticlă pură, izvor de străvezime,
Plimbat de aburi mȃrșavi prin ramurile nude,
Cȃnd vȃntul biciuiește piloni de istețime
Ce-și cos în dosul buzii protestele zălude.

Cu seva neuscată, apostrofȃnd credința,
Sub coaja-ngălbenită de searbăda cȃrmire,
Pulsează tainic muguri, reverberȃnd dorința
De-a se trezi la viață din lunga adormire.

Rămași ascunși vederii sub simbolul de astru,
Pe ramurile-nguste, cadastre de pădure,
Au hibernat închiși, sub zidul unui castru,
Vociferȃnd în șoaptă, cu frica de secure.

Din schitul mic al lumii se-nalță verde fumul
Ȋn licăre funeste, mirosuri de tămȃie,
Cȃnd mugurii visează să-și poleiască drumul
Cu roua nepătrunsă și seva din călcȃie.