singurătatea e o cortină ce se ridică
la o piesă de teatru ce ți-a tăiat răsuflarea

este un festin la care ești invitat în plină stradă
când porți în gură orașul lovit de o piatră
și spui: „mahalaua în care mă afund își oprește
un cuvânt din scrisoarea împăturită”

sânul cântă cu glas de copil despre raiul ascuns
în ochiul rănit, negura leagănă cojile de ou
unde genunchii visează o vrăjmășie întoarsă
într-o iubire fără leac și carnea tremură sub roți aurite

„mă iubești tu pe Mine?” „da, Doamne,
Tu știi că palmele-s învelite în frunze de nuc”
se micșorează umbra magnoliei pe trupul întins
pe o bancă, în apropierea coloniilor de furnici

vezi picături de dragoste plutind
în paharul pe care-l bei cu răsuflări poticnite

durerea iradiază pe gât apoi în jos
pe mâna cu care strângi lucrurile de pe masă,
sărbătoarea-i vestită de ocările unui prieten
ce-ți aruncă pe umeri o mantie roșie