Atâta zbucium am cât nu cuprinde marea
și-n valuri mi s-au scurs întâmplările
spre țărmuri necunoscute de care întreb,
de ce mi-ați pierdut îm uitare vedere și gânduri?
Pe celălalt mal se varsă fluviul durerii,
îmbătrânit de nemângâiere și însingurare.

Luate în palme, ceața și frigul
lasă anotimpurile în umbră,
degeaba le vom scotoci după adevăr,
pașii mei se vor pierde în tunelul morții
din care nu a mai ieșit niciun drum.

Obsesiile noastre au băut lumina,
glasul sângelui ne chema într-acolo
unde nimeni nu poate să dezlege,
taina de nemărginire și vise halucinante
în care fierul deznădejdii sapă fântâni.

Steaua mea cade și se ridică
din cenușa păsării în care se iscă focul,
suflă prin simțuri și alungă despletit amurgul.
Curând vor ajunge la izvorul căutat
stafii prin întuneric.