agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-02-01 | | Înscris în bibliotecă de Gabriel Tudorie
Au fost și niște ierni năbădăioase,
Cu crivățe, cu viscole-n picaj – Războinice dând răzmerița-n oase, Fracturi prin codrii – ghipsuri și bandaj !... Au fost acele ierni cu mari migrații, Cu haordele de crivățe-n galop, Cu vaierul desfășurat prin spații Înămețind pământu-n vastul trop... Ne-am zis, pe-atunci, să nu pierim în pripă, Că nu-i acela mort și nici trândav În care visul zăbovește-o clipă, Din taina lui zbucnind apoi mai brav ! Ne-am zis : butacii, bulbii sub țărână Și arborii prelinși în rădăcini Și-acele fructe, frunze ce se-amână, Dospesc afund mirifele grădini ! Și nu-i decât o clipă, o sistolă Din pulsul vremii – Iarnă ! ... Noapte ! ... Ieri ! ... – În care, germinând ca-ntr-o cupolă, Pădurea vieții-și capătă puteri ! În ierni de-acelea, palizi și-abia tineri, Dar mai sperând c-om da cândva altoi – Măcar și pe-un mormânt la Sfânta Vineri ! – Sorbeam din crâșmă aburi, seve noi ... În hruba noastră – zisă „Singapore” – O navă eșuată-n bulevard – Ne-am petrecut, damnați, atâtea ore Cu pâlnia lui Bachus pe stindard ! Eram convivii-acelui naufragiu În așteptarea nu știu cărui ceas, Când – dincolo de-al anilor ravagiu – Să mai salvăm splendori – câte-au rămas... În chip de soare străjuia – cumplită – Helicea unui vechi ventilator, Ca spada lui Damocles rotelită Pe creșteteșe noastre... cobitor Dar mai ales ne-nghesuiam în „cală” – La „submarin” – pe trepte și mai jos – Cântând ca-ntr-o conclavă cardinală Un „De Profundis” sumbru – clamoros... Trecută-i vremea ... Mulți s-au stins, iar unii S-au dus prin lume... Eu rămas-am trist Să cât, uitat, pe marginea lagunii, Să dau acelor vremuri acatist ... Doar n-am s-aștept – ziceam p-atunci – să-mi moară Spre a-mi cânta divinii mei convivi, Atâta timp cât moarte-așteaptă-afară Și-n crâșmă cântă-alcolii ei nocivi ! Acei bărbați frumoși ai Orei-Mele Prea puri la suflet și la minți prea puri Îi voi cânta-n edenicele stele Zbucnite din borhoturi și lături ! O drojdie ! O votcă ! Ori un verde ! O secărică, un coniac, un rom Din iadul purulent care ne pierde Coșmarul nostru-l face policrom ! Ziceam de-o țuică albă-prăzulie Cum urcă-n palmă-n delicatul țoi Cum ca-ntr-o floare buza și-o deschie Că pare-un ghiocel ce saltă-n boi... Iar votca pură – seva cristalină – Când o săltai în slăvi – de nici n-o vezi – Și căreia-i ziceam „streptomicină”, Ne amintea mai purele zăpezi. De secărica galbină, desigur, Ziceam că-i soare palid și plebeu Ca tristul grâu ce tremură sub friguri Cu lumânări de ceară și de seu ... Alături amirezmitoarea izmă Părea un verde tonic din infern – Catranul de șerpânță ars cu pizmă – Veninul ce-l prelinse Holofern ... Ci mi-amintesc de cilibii libații Cu negru rom și roz-chihlimbariu Când steagul morții-l arborau pirații Trecând pe mări amurgul stacojiu ... De-arama cea lichidă din coniace – Stinsă-n gâtlej ca plumbul cel topit – Ne-om aminti până târziu, încoace, Ce de-un ev mediu morn și iezuit. Or spăngile acelor sumbre toamne Cu țoiuri sângerii crescând ca-n crâng În masa noastră prăbușite – Doamne, Sorbite-n chip de săbii îndelung ! ... Trăiam un exotism, de bună seamă ! Balcanica boemă-atunci a fost A unei generații ce-și destramă Simțirea, viața, visul fără rost ?! Cine-a crezut așa – meschin din fire – S-a stins la fel și n-a crezut nimic, N-a dăinuit din el nici amintire ! Cei tari răzbiră bezna ! Cresc în spic ! ... A fost un timp baudelairian, pesemne, Și-un timp rimbaudian cu varii sori, Prin care noi – adepți plăcerii demne – Vocalizam și-ngurgitam culori ! Trăiam pe-atunci într-alte anotimpuri – De cel de-afară fără-a ne păsa – În cerul unor intime Olimpuri, Cu vii dispute de fier-a-bras ... A fost un timp cu-alcooluri caligrame Printr-un Tahiti ori Apollinaire ... Printr-un Gaugain – eliberat de drame, Eliberat din iadul temnicer ... Pe-acel Satan livresc din colțul minții Noi l-am cinstit, i-am dat și lui un țoi, A stat cu noi, și-a cheltuit ca prinții Și s-a-mbătat alăturea cu noi ... Au fost destui esteți ce ne crezură Lături și zoaie, lenevii, putori , O drojdie-a luminii, grea ordură, Talant furat ascuns printre scursori !... A fost un timp când ei jurau în barbă Că, Zi, ești Noapte, Alb ești Negrule ! C-afară-i primăvară – flori și iarbă – În timp ce noi știam ce iarnă e ! Prea s-au grăbit în vânturi ventrilogii Să-nchipuie din gât privighetori, În timp ce noi – grăunțe-ascunse-n bolgii – Sub crusta vremii germinam splendori ... Orbi ne-au crezut – olaltă cu sobolii, Cu Baba-Oarba buni de dat la corbi, - Modernii prinți ce-și împărțeau orgolii, În timp ce noi știam că ei sunt orbi ! Muți ne-au crezut, ca sacii strânși la gură Asemeni lor – cu ce-or fi fost umpluți ?! – Superbii demagogi de lege pură, În timp ce noi știam că ei sunt muți ! A fost un timp, când ei scorneau pe dește Și socoteau că doi-or-doi fac cinci, În timp ce noi, duhnind dumnezeiește – Credeam pe-atunci în bahice lozinci ! A fost un timp de sunet, de culoare Și de profundități și de volum Și un protest vital că nu se moare În voia orișicui și orișicum ! C-aveam un drept – cât viața ne-a fost partea, Fără să vrem alege-o cum vrem noi ! – Avem un drept ca să ne-alegem moartea Și iadul vieții mele – alege-l-voi ! Trebui să mori dedat smintelii tale ! Și-ori-și-ce-ar-vrea vrun altul, fă pe dos ! Urât fie-ți frumosul lui cu zale ! Urâtul tău înzauă-l mai frumos ! Ci gerul fastuos ce ți s-așterne – Herminul fast cu mașteri purități – Topește-l tu cu focul din taverne, Profetizând lumina altor dăți ! Trădare nu-i – când crezul tău e altul – Față de-acel ce-ți zice trădător ! Coca zăpezii trece, dar bazaltul Zbucnește din străfund strălucitor ! Un imn pentru Spartacus se cuvine ! Și pe morminte când privim la flori Să ne-amintim de zările senine Visate-n hrube de gladiatori ! Căci trupul tău, ce ți l-a dat natura, Þi-l poate frânge lanțul înfierat, Dar niciodată Dragoste și Ura Nu s-au zgărdit în lanțuri ! ... Niciodat’ ! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate