îmi curge scrum prin vene
orașul, în jur, e o tablă de șah
peste care fulgii cad în neștire
și calul de negru plânge încetișor
ca pentru sine
cerul este prea clar -
sticlă ce cade cioburi peste noi
și ne dor palmele și tălpile
pionii cad – probabil la datorie,
reginele - fecioare despletite -
stau mute ca pentru-o rugă…
copiii lovesc piesele în joacă,
și din râsetele lor se face șah mat.
se tot schimbă acoperișurile caselor între ele
și lungimea gândurilor noastre amorțite
și ferestrele podului în care se adună
colb, mult colb – iluzia veșniciei,
iluzia că există lucruri care contează,
impresia că trăim spre mâine
și nu într-un azi blocat…uitat…paralizat
paraleli cu noi…
noi, cei peste care va tot ninge…
până se va face întuneric
între palmele celor doi îndrăgostiți
și printre degete le vor scăpa
mărgelele de fum – promisiunile…
și se va roti iar tabla de șah,
ne vom așeza față-n față
cu ninsoarea printre gene
așteptând soarele să ne ardă piesele
ca să le putem din nou construi
ca atunci când plantezi flori pe morminte
ca și cum ce se descompune trebuie să trăiască veșnic
ca focul ce ne mistuie
în doi, în trei, în unul…
se vor mira copiii unde sunt piesele
care le umplu golul de orizont și roșu,
dar noi vom juca șah cu amintirile
și vom inventa orașul pe hârtie,
îl vom scrie ca pe o poveste frumoasă
în care fiecare casă are nume și poartă
și ne vom ține de mână până ce frigul
va transforma scrumul din noi în flori de gheață
și vom fi ferestre prin care lumea va privi departe,
până dincolo de marginile noastre zdrențuite…