Am luat o lecție de la un câine,
O cățea, în fond o umanitate-
Despre credința oarbă, de sinceritate
Fără de margini, peste orice mâine.

Am cunoscut-o suflet de gigant
Într-un sublim de-nțelepciune, stoic
Nespus nicicând, doar demonstrat eroic
Zilnic fără recompense, fără epatant.

În veci nu o să știu c-avea dorințe;
De pentru câine e cumva vreo fericire?!?...
Nu mi s-a spus nicicând de câinii au iubire
Sau e o simplă chestie de preferințe.

Am chipu-i de urs alb cu priviri calde
Din doi ochi bruni și c-un năsuc maro;
Parcă eram eu însumi credincios, un alter ego
Și mă vedeam culcat iubitei ’n lanț de salbe.

I-am fost la rându-mi bunul curator
Și-am întremat-o-n nou dintr-o epavă;
Știa de-atunci că i-a fost soarta gravă
Și-n veci nu m-a mai părăsit... Un slujitor.

Mi-a arătat copii ce și-i făcea-n ascuns,
Venea să mă invite să-i văd, mândră...
Au fost și morți deja când se uita-ntrebândă
De sunt frumoși și i-a-ngrijit 'ndeajuns.

În fond fusese veșnic o hoinară
Ce supraviețuia în mii de circumstanțe;
Era o enciclopedie d-experiențe, relevanțe
Și mă ierta de câte ori plecam... O-ntreagă vară...

Nu știu precis de doar a îmbătrânit
Sau brusc a dovedit-o suferința
Căci niciodată nu și-a exprimat voința
De-a vrea mai mult... decât stăpânul prorocit.

Oh câte rugi am înălțat la cer
Să vină primăvara cum ne promisese
Căci tremura din noapte-n zi printre accese
Cu ochii duși, mai duși, suflet stingher.

Ne-am separat o seară oarecare
Crezând că i-am tratat și suflet și angoase,
Dar dimineața crudă o-nghețase...
Murise Urechiușă, ca o binecuvântare...................
16.03.2011