să înțeleg...
Mă agăț frenetic de firul de iarbă,
nu-i găsesc marginea,
din care să-mi iau țărână,
să modelez cu sidefiul mâinilor,
încă o stea însingurată,
albastră,
a mea!

Verdele gândului,
în făptura urmei albastrului tău,
se oglindește-n ape line...

Nu mai căuta urme
în vestigii demult părăsite...
Închegată-n spaimă,
mă scufund în frica
de nu atinge
cerul...

Albastrul,
E rană deschisă,
verdelui...