Culorile franjurate peste cochilia unui timp
absorbit de ape pe verticala nordului
ridică țărmurile în picioare.
Umbrele, care acoperă orologiile,
sunt plecate în pelerinaj
spre zodiile dintre solstiții.

La vremea amiezilor, încătușate în viori
sunetele se sparg în pereții de sticlă.

Pe aici îmi erau pașii fără urme, între zile
amenințate de drumurile-simbol,
ca nisipurile detașate de ape,
pe care se odihnește trupul iubirii.

Nimeni nu știe cum în adâncul visului,
dorința e o flacără albastruie
care arde inima trubadurului
intrat în cântec.

Voi însera pe pajiștea apusului,
să-mi îmbălsămez inima cu cîteva ierburi.
Mă voi nemuri în zidul fântânii,
pentru salvarea unei stele,
în care voi înnopta definitiv.