agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-04-22 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
Terezei Aubray
Văd rana mea care sângeră pe chipurile tuturor celorlalți, Ochii orbului îmi fac rău Surzenia surdului face să nu mai aud ce mi se spune, Picioarele tremurătoare mă părăsesc pentru a se alipi trunchiului mutilat al ologului Cuvintele sunt acolo și nu reflectă nici o imagină Pâine, azur, aer, iubire, iubire Și pădurile solemne ca vulturi în repaus, Și mareele melancolice ca o amintire a mării Cuvintele sunt golite de sensul lor ca mănuși desperecheate: Un răsărit de soare glorios ca o tabără aspră Și nechezatul mânjilor și chemarea asta ca o cascadă, Se prânzește în grabă pe iarba încă umedă, Un abur suav străbate corturile și inimile. Arborii fumegând și zorile ce se agață de ei ca o pânză Zăngănitul vesel al hamurilor, depărtări gonite de lumină, Unde sunteți, voi, cuvinte rostite în copilăria timpului? Sunteți aici ca urma gurei pe ciobul unui pahar spart în bucăți, Ca o sete fericită să se potolească dar care nu mai găsește buze, Ca un zbor, ca o muzică, pe care nu le descoperă nici o aripă, nici o voce. Așa trăiesc acum. Și uneori mă gândesc la prietenul mort Observ că am atins clanța rece a unei uși Și această clanță era poate mâna prietenului mort Întorc capul, privesc, dar e totuși o ușă Și-mi spun: De ce m-am gândit la el? El cunoaște acum substanța adevărată a cuvintelor Pâine, iubire, sete, și multe alte lucruri, și alte imagini Trebuie să aibă pentru el un sens luminos precum sori de care te apropii Și frumuseța, iubirea îl acoperă cu stofele lor strălucitoare. Și așa trec zilele. Și puțin timp îmi mai rămâne. Văzul, auzul mă părăsesc Precum culoarea ce cade pulbere de pe un tablou vechi Și apoi nu mai poți recunoaște chipurile, obiectele pictate pe el. O casă izolată undeva și furtuna și zăpada O înconjoară cu dragoste. O corabie pe mări Și vântoasa ce se iscă și valurile o înconjoară ca junci îndrăgostite. Iubire, iubire, O femeie părăsită și prânzul ei sărac Într-o cameră întunecoasă. E singură, se gândește La o iubire mare și la bărbatul tânăr Care nu i-a ieșit în cale niciodată. Vrăbiile Cu ciripitul lor care seamănă cu fărămituri de pâine „E deja ziuă.” „E deja noapte.” Mai e mult? Și exact în ce an suntem? Puțin câte puțin Încetezi să mai fii tu și te dizolvi Precum aceste cuvinte care-s aici spălăcite, șterse, Ca și prietenul mort a cărui lipsă se uită Ca și prietenul mort care gândește la mine, la tine, Dar de foarte departe printr-un ținut de ceață, „Ce face prietenul pe care l-am lăsat acolo - își zice el - În orașul acela imens unde toate stelele se pierd În prea marea lumină nocturnă? Înaintea plecării mele Era inspector de asigurări. Dar ce face el Acum? Și poemul acela amplu pe care vroia să-l scrie Se mai gândește vreodată la el?” Totul cade, totul se șterge. Dar mai târziu Din străfundul pământului plantele răspund La chemarea vrăjită a păsărilor, Și vin la suprafață ca un suflu. Vine apoi iarna pe care o auzi mergând pe catalige mari Și vara ce se-ndepărtează ca o voce obosită O săptămână, o lună, un an, încă un an, Și apoi totul de altfel e ca și cum niciodată nu s-ar fi întâmplat nimic. (traducere de Sașa Pană, din ediția Poeme alese, Minerva, 1972)
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate