în câmpie, caii totdeauna pășesc cu capul plecat,
împleticit pășesc de parcă sunt stânjeniți de ciulini
draga mea, hai să le cerem să să râdă
cât să se scuture ferestrele și apele din fântânile noi
aici e o tăcere care ar putea fi purtată pe brațe, precum miresele

în câmpie te aștept, unde soarele e oval, ca ochii de vrăjitoare
lumina coboară pe trepte, parcă cernită, ca făina care se scutură din sacii de cânepă,
alb se scutură lumina
ca feșele cu care ziua se-nfășoară la gură

cum îți fac semne, draga mea, la fel de frenetice ca alienarea
port în mine dorul cailor care au uitat să alerge,
aș putea țipa până s-ar scutura noaptea,
de vise s-ar scutura, de vise și de întunericul care totdeauna își găseste un loc de refugiu

e ca o palmă întinsă câmpia,
ca un obraz peste care lacrima și-a făcut cărare din riduri,
cred c-ai putea-o iubi câtă vreme timpul, aici, e ca un plâns de copil răsfățat
aici, orele au totdeauna ceva de povestit, au amintiri dintr-un război nevăzut,
ți-ar putea spune și câte ceva despre
sarea care pătrunde în crăpăturile tălpilor

aplecat pășesc caii, aplecat de parcă aripile le-au crescut pe dinăuntru,
ca o boală misterioasă ,
în rest, te-aș putea lăsa să descoperi orașul din buza fluviului,
uite-l cum doarme cu botul pe labe,
ca un câine de arie,
aici, la câmpie, blocurile-turn sunt fântânile prin care dumnezeu se uită direct în măruntaiele pământului

vor veni alți cai, alergând printre lăstărișuri și pajiști,
tâmpla orașului freamătă ca inimile îndrăgostiților, pe bănci, sub catalpe
în rest, cerul niciodată nu a fost mai aproape,
cât să-l poți atinge cu palma dacă te salți pe vârfuri