Te trezești de dimineață și alături de puțină greață, pleci la drum, te răcorești,
Pe drumul abrubt, golaș, necaptivant pe o bancă singuratică te oprești,
Probabil nu-ți dorești decât să aștepți următorul tren fără să obosești,
Dar el nu se mai arată, iar tu agale pe o altă bancă de plictiseală poposești.
Nimic nu te mai încântă, chiar dacă păsările cântă pentru al tău dor,
Totul pare rupt de realitate, gândacii lângă picioarele tale mor,
Alături de tine scrijelesc povești siropoase din pierdutul amor,
Cândva, cândva poate vei mai simți viața atinsă de acel minunat fior.
Și te rogi să pleci departe, în al mulțimii deșert,
să călătorești printre vechile amintiri primite ca desert.
Te perpelești printre cuvinte rupte de o realitate târzie,
uneori printre himere, te întâlnești cu o zeiță vie,
brațele în jurul corpului se încleștează,
pentru o fracțiune de secundă te îmbrățișează,
ușor, ușor, de tine și de al tău corp rece se îndepărtează.
visul utopic pe care l-ai trăit te paralizează...
rănile furate de vântul autist un zâmbet obscur mimează,
poate că aici pe această bancă nimic nu mai contează,
atâta timp cât printre paradoxalele oglindiri perfecte vibrează.

Ia-o, fură-i fiorii, nu o lăsa abandonată
în pahare colorate, fără ca o nouă mască să-i fie donată.
Zorește,
clocotește,
înflorește,
părăsește,
într-un univers paralel te dorește.