Pe deasupra stânii, mână vântul turme
și pe zare lasă tragicele urme...
Plin de sânge, plânge fluierul de fag,
însoțind departe un cioban pribeag.

Flutură pădurea lunga ei năframă,
buciumul ascultă zbuciumul de mamă...
Rănile își strigă tot mai stins durerea:
„Tu, cioban de frunte, unde ți-e averea?”

Mâna depărtării șterge de sudoare
ochii ce întreabă păsări și izvoare:
„Ce voinic trecut-a vrednic spre apus
și cu apa ploii dincolo s-a scurs?”

Mamă obosită, cauți degeaba urme!
Mână vântul singur peste lume turme...
Noaptea de baladă cade grea pe culme.

Odihnește-ți capul pe o piatră-n grui!
Să ți-l mai aducă, nime-n lume nu-i...
Și în cer aprinse-s sute de cățui.