agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-07-13 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
Ce rămâne din noi
după ce privim bolta alături de o femeie și ne trezim uimiți de atâta liniște împrejur să fii... să stărui... aici unde umbra e veșnică. Nimic mai mult decât o respirație în care se unesc timpul și lumea, decât lumina într-o femeie oarbă, nimic mai mult, numai setea de a stărui în ființă aixo era y no era Ce rămâne din noi, după ce zbuciumul pleacă? A fi sau a nu fi: Golul infinitivelor se deșiră... A trăi, a dormi sau poate a visa... Odată ca niciodată, dar nu acum. Zilele, nopțile, își topesc dunele de nisip în largul deșertului și umbrei nu-i mai rămâne decât să intre în visele tale Ce rămâne din noi, după ce amiaza se cabrează? Văl de aur și fericire, ceas iluzoriu, val care fumegă dar stăruie și-mi pune pe inimă o piatră albastră: zile și nopți și zile și nopți fâlfâind de-asupra propriei pierderi cu toate visele întregi, dar fără o formă de silex și fără un strigăt aixo era y no era Ce rămâne din noi, iubito, după ce dragostea pleacă? Mă bucur, mă pierd, mă duc departe rostește pasărea fără nume... Eu nu sunt din lume, șoptești. Cerul și pământul vor trece. Dragostea mea, nu. Târâișul șarpelui, răspunde ecoul Pulberea pământului Real în totul, începutul fără margini, jocul imaginar: un șarpe de lumină se scutură din sine însuși, speranța șovăie și se ridică din praf, tristețea unui ochi gigantic sau pasărea ce vine din înaltul cerului și aterizează aici între plămânii mei și răsufletul lumii aixo era y no era Sosită când lumina moare, umbra ta, Doamne, ar face și stelele să plângă și pietrele să înceapă să cânte și ogorul arat. Credința începe să se zbată ca un zmeu de hârtie spiritul coboară gata să zboare târziu; se ivește pasărea ce vine din înaltul cerului aici, între plămânii mei și respirația lumii aixo era y no era Ce rămâne din noi, după ce explodează cuvântul în hematii, în carne, în bezna trupului sortit și după aceea să meargă, să sângere, să vorbească, să existe, să facă dragoste: - vara și toamna vor trece, dragostea mea nu. „...și pasul gândacului”. Dragostea nu. Ce rămâne din noi, după ce, pustiit de iubire, ca mursecat de leii deșertului, privind cu văzul altei iubiri, respirând prin gura altcuiva, respirat de altcineva, ne amintim dintr-o dată de explozia stelei din care am coborât aici, cât un fir neînsemnat de nisip în albia lumii, luminos și greu de eternitate aixo era y no era Ce rămâne după ce ai iertat tot ce era viu, și viața, și moartea, și iată ele vin năvalnic spre tine abia acum când tu te pierzi în vântul care tremură cald ultima frunză de anul trecut în vârful stejarului? Ce rămâne din tine, după ce, sărutat în somn prin fereastra deschisă de foșnetul de aripă al unui înger în trecere ți-ai amintit de apele care au curs, au tot curs în grădina aceea de început, de mult, la facerea lumii? aixo era y no era Ce rămâne din tine, Doamne, când toate ale lumii au amuțit și te aprinzi întunecos în ochiul privighetorii albastru și nu mai ești decât lumina singură care îmi ține cântecul? Ce rămâne din rost când bezna de dincolo de rost e numai lumină?
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate