Suntem doi călători zâmbind aceluiași gând
Reflectat prin geamurile care ne despart
Deși suntem atât de aproape,
La nici un metru
În trenurile oprite, pentru o clipă
În câmp.

Ești cea mai frumoasă femeie care mi-a zâmbit
Și cea mai putin accesibilă
Deși aș putea intinde mana prin geam
Să te cuprind
Profitând de privirea cochetă, rușinoasă și irezistibilă.

Știm amândoi că niciodată nu sunt clipele infinite
Dar uneori așa par
Uneori timpul nu mai pare a avea relevanță mai mult
Decat mirosul de grau copt și de vară tarzie
Ce intră prin ferestrele
De care nu indrăznim să ne apropiem
Dar nici să ne îndepărtăm

Cu un șuierat trenurile noastre se pun în mișcare.
Cu un zmucit te îndepărtezi
Înecată de durere
Spre un destin în care eu nu voi fi parte
Spre un viitor diametral opus
Destinului către care ma poartă propriile mele șine

Voi reveni cândva la răscrucea ferată din câmpul în care
Am petrecut cu tine, călătoare necunoscută a destinului,
Și, poate, dacă viața nu ar fi atat de scurtă
Cândva te voi regăsi.