Zac pe Pământ.
Am aripile frânte,
Pline de noroi.
Când am căzut din nori,
Pământul mi se părea mult mai inocent.
De acolo de sus vedeam doar ape liniștite,
Și oameni fericiți.
Dar acum, observ că există și furtuni,
Și oameni ce nu știu ce le rezervă ziua de mâine.
Am fost un înger cândva.
M-a ispitit lumea materială
Și m-am aruncat în gol,
Fără să știu că nu mai pot zbura când trec de nori.
Am căzut într-o baltă.
Apoi, așa, plină de noroi pe aripi,
Și mergând aplecată,
Am început să cutreier prin oraș.
Nimeni nu mă vedea,
Dar eu le puteam citi sufletele tuturor.
Care mai de care mai trist,
Și mai posomorât.
Obosită, am strigat către cer
Vreau acasă !
Dar nimeni mu mi-a auzit ruga.
Apoi am înțeles de ce toți oamenii,
Obosiți de atâtea plimbări prin ploaie,
Prin orașele astea materiale infantile,
Se rugau să ajungă lângă mine pe un nor.
Acum regret că și eu, la rândul meu,
Le ignoram rugămințile,
Și îi judecam, spunând că sunt nebuni
Dacă vor să-și părăsească lumea frumoasă.
Aceasta a fost prima lecție învățată în calitate de om:
Să încerc să înțeleg motivele pentru care
Cineva își dorește un lucru cu o ardoare greu de egalat.