de-atâtea ori m-ai amăgit,
cu vorbe dulci,înșelătoare,
eu te-am crezut și te-am iubit,
dar gata,astăzi s-a sfârșit,
azi nu mai sunt în stare

nici să mai cred,nici să ascult
promisiuni deșarte.
nu ți-a păsat,nu te-a durut
să vezi un suflet chinuit
cum rătăcește-n noapte.

și câte vorbe de amor,
mi le spuneai în șoapte,
iubito,eu mai bine mor,
decât să mă topesc de dor,
știindu-te departe.

știu,am greșit,așa-mi spuneai,
mai iartă-mă o dată,
și-ți jur pe cruce și pe rai,
de azi ferice ai să stai,
cu mine viața toată.

căci te iubesc cum n-am iubit
în viața mea vreodată,
tot ce-am visat,tot ce-am dorit,
cu tine azi mi s-a-mplinit,
minunea mea de fată.

la pieptul tău plângeam oftând,
rănită ca o fiară,
și mă certam pe mine-n gând,
cum poți să-nduri și până când,
să ierți a câta oară.

dar gata,astăzi s-a sfârșit,
azi nu mai sunt în stare,
nici să mai iert,nici să mă mint,
că pot să-ndur la nesfârșit,
minciuni și vorbe goale.

nu am să plâng și n-am să gem,
voi suferi-n tăcere.
ce iau cu mine,un poem,
un semn pe frunte,un blestem
și-o mare de durere.

mă duc acum,deși-i târziu,
cu inima-mpăcată,
deși în suflet mi-e pustiu,
aș vrea ferice să te știu,
alături de-acea fată.

și când iubind se va-ntâmpla,
plăcerea să te doară,
și-o lacrimă de-ți va cădea,
un gând ascuns îți va zbura,
la dulcea ta liană.

aceasta-i răzbunarea mea,
să știu că niciodată,
cât ți-ai dori,nu vei uita,
că a trecut prin viața ta,
cea mai ciudată fată.