Atâta de târziu, din ce în ce mai toamnă,
Iubirile trecute, ca frunze fără viață,
Pe care frigul, timpul, lumina le condamnă
La ofilire lentă și fără de speranță.

Din ce în ce mai mult e frigul tot mai mare
Inert cerul atârnă de nori fără sfârșit
Ce-ascund fără recurs, tot mai slăbitul soare
De ochii tot mai orbi, de chipul meu pălit

În fiecare zi ce naște din noapte tot mai lungă
Doar pașii mei mai cad, cutremurați de frig
Pe drumul tapetat de frunze ce-o s-ajungă
Să-mi strige înapoi durerea ce le-o strig.