Cartea Poemelor

*** 32 ***

Greierele pătimaș





S-așterne seara, ca o pătură,

Moale și fragedă,

Înnegrind cerul, cu încetineală,

Iar vântul, suflă…

Florile, le scutură,

În timp ce stelele apar,

Cu îndrăzneală…







Cumva, acolo-n iarba ‘naltă,

În locuri unde-aveau furnicile castele

De se-adunau cu mic, cu mare, laolaltă,

Printre mușchii umezi, ciupercuțe, rămurele,

Artiștii, în razele lunii, de apăreau frumoși ca prinții,

În fracurile lor galante,

La vârsta senectuții

Și care mai de care,

Își exprima talentul.

Veni și micul greieraș,

Al artei, pătimaș

Și-și trase scaun: o surcică.

Apoi, se aseză acolo, în lumină,

Cu brațele-i pe-o frunză mică…

Începu să cânte o baladă,

În liniștea nopții…







„Cri, cri, cri”,

S-aude, prin tufișuri,

Un glas trist, la vreme de restriște,

Dar toate nu-s ce par a fi,

Când vocea va sa-și schimbe

Acel artist, în clipa când intercalează alte partituri,

La început, mai slab, cu tonuri joase,

Că a pierdut un suflet drag, în acea noapte,

Apoi, mai vesel, cu tonuri ‘nalte

Când un alai, la fel ca el, îi aruncau ocheade

Și uite-așa, trecuse vremea…

Dimineața a sosit…

Se împraștie adunarea

Când s-anunță dinspre orizont, un răsărit…






©Th3Mirr0r