Și câteodată mă gândesc că-i mai ușor pământul...
că lumânările-s mai luminoase ca Soarele,
că moartea-i mai blândă ca viața de aici,
că lacrimile mele-s mai calde ca sufletul tău...

Și câteodată mă gândesc la ziduri mari de lut
prin care șoapte vechi să nu răzbată,
la tăcerea ce-i mult mai zgomotoasă
ca sunetul vieții tale.

Nu lacrimi!Nu sânge!Nu șuvoaie reci de apă neagră
nu vor curge...nu din trupul ce-a dispărut deja!
Nu cruci!Nici flori vechi și-ofilite...Doar eu!
și pietre reci și mici ce-mi intră-ncet in carne,
umplându-mi sufletul ce și-așa e pustiu...

Și uneori pământu-i mai ușor!