acuma doamne-ți cer,mai lasă-mă odată,
să o privesc din cer,cu lacrima sărată,
ce cade-n glastra verde,ce veștejește-o floare,
o floare ce cu ani,era o sărbătoare,

în care ea era venită să danseze,
iar eu am pus-o-n suflet,pe veci să lumineze.
și-aici lumina sfântă,m-a înălțat spre tine,
și am dorit ca viața,să se închidă-n mine.

dar cred c-aici păcatul de-a fi nemuritor,
m-a înălțat spre tine și m-ai lăsat să mor.
și-o văd acuma tristă,privind că ofilește,
lumina mea în suflet,s-a stins și mă lovește.

mai lasă-mă odată să o sărut din nou,
să-i simt gurița dulce,s-o strâng în brațe eu.
dar tu cu glasul blând,de sfânt ce mă sfințește,
mă-ndemni să uit de ea,căci raiul mă primește.

și sfinți și harpe dragi,ce-mi cântă în surdină,
mă-ndeamnă să te las,să uit a ta lumină.
dar simt o voce iar ce îmi răsună-n minte,
de ce gigante-ai stat ca moartea să te-ncânte.

mereu tu îmi jurai că o să fiu cu tine,
iubito,îmi spuneai,nici moartea nu mă ține.
acuma doamne-ți cer,să mă prefaci în iarbă,
să o ating pe ea,când vine să mă vadă.

și lacrima sărată,când stă și mă jelește,
să mă aducă-n viață,încet,când iarba crește.