Hai să încălecăm, mâine, pe vreme
Devenind astfel două ființe supreme.
Să prindem din fuga lui bizară
Timpul, ce stă oricum să piară.

Să-l transformăm în armăsar,
Îmblânzindu-l iar și iar, și iar.
El să-și plece capul anormal
Și noi să-l hrănim așa, formal.

Să zburdăm cu el unde îi vor pașii,
Iar urma să ne-o știe doar urmașii,
Copitele nu au nevoie de potcoave,
Fiindcă orele, din naștere-s suave.

O să necheze puternic uneori,
Atunci când vei credea că zbori.
Tu să nu te sperii mult prea tare,
Căci armăsarul Timp nu moare.

Apoi, când vom simți că se va pierde,
Să-l lăsăm să pască iarbă verde,
Și să plecăm, agale, amândoi,
Spre alte timpuri trăite în doi.