de ce în suflet este doar cenușă,
de ce în vise aer nu mai am,
de ce sunt în genunchi lângă o ușă,
și tremur ca o frunză pe un ram.

de ce în inimă am plumb încins,
de ce mă simt ca un părinte,
ce fiul l-a pierdut și-acum e prins,
să-l caute gemând, printre morminte.

de ce mă doare amintirea ta,
de ce sărutul tău mă arde încă,
cum poate viața iar să-mi dea,
în drumul către tine, iar o stâncă.

sunt năruit în corpul rece,laș,
ce n-are nici curajul să te certe,
în frica mea, mă simt un copilaș,
ce plânge,neputând să ierte.