O frunză fremătând pe ramul amorțit,
în sarcofagul ei din toamna fără glas,
mai ține, într-un colț de buză, obosit,
o rimă și-un verset, în șir, pe un extras.

Rotițele de ceas își prind arama-n zimți,
se arcuiesc în ploi, copacul mușcă-n plin
azurul sângeriu... și-n rădăcină simți
iarna-nstăpânită, puțin câte puțin.

O frunză fremătând tresaltă prin decor
și crivățul, de braț, o-ntoarnă în pământ;
ultima foșnire, când primul trecător,
a strivit sub talpă și ultimul cuvânt.