Noi am trăit pe pământ o vreme,
Înainte de a ne cunoaște.
Destinul, neînțeles din fire,
Ne-a aruncat pe amândoi
În aer.
Acolo ne-am întâlnit,
Acolo ne-am sărutat prima dată,
Și tot acolo ne-am trăit iubirea pură.
Oamenii, străini în ale dragostei,
Ne-au întins corzi și ne-au prins de aripi,
Și astfel, fie că am vrut sau nu,
Am fost din nou atrași pe pământ.
Acolo ne-am îndepărtat.
De-atunci nici nu ne mai cunoaștem.
Trist, ai zice, iubite, trist.
Da, este.
A fost un moment de rătăcire
Sau de dumnezeire?
Nu știu.
Cert este că am avut norocul
Ca la prăbușire,
Să ne agățăm de amintiri
Și să le luăm cu noi
Printre străini.
Știu că nu ne vom mai vedea,
Dar, te implor, păstrează-mă acolo,
În inima ta,
Și evită să mai iubești altă femeie
În aer.
Iubește-o terestru.
Doar noi doi, din toată istoria vieții,
Am reușit să ne îndrăgostim angelic.
E un fapt măreț.
Cel mai frumos la revedere,
De la tine l-am primit.
Dacă a fost un bun-rămas
Sau un adio, nu știu.
Păstrează-mă, totuși, acolo.
Cine știe când destinul
Ne va aduce iarăși împreună,
Să ne iubim în cer?