Moartea se-mbracă-n alb ca o mireasă
Și-i toată din zăpadă-n fulgi, geroasă
Își aducând din trenele-i troiene
Întinse dinspre dealuri pe poiene
Viforind drumurile în sulițe arzânde
Tăind în pielea întărită strii nesângerânde,
Răcind metal atins în lipici dureros
Cu junghi lemnos, parezic, înfipt până la os
Și tremur brusc, spasmodic ce suflu îl încleștează
Pe gât, în diafragmă, pe piept îl agresează
Obrajii-mbujorând în gri, gene plăpânde
Le franjurând dantele sticloase, înțepânde.

Și cum nu-i interes cuiva să se îngrijească
Să așternă cale sigur, nu moartea să o nască,
Ea, în loc de coasă ține ciot alungit de sticlă
Topită pe asfaltul din negrul alb de țiplă
Și-a întins și-azi nesimțirea o pururi nesfârșită
Pe ruta în câmp zdrobind o tablă velurită
Cu bieți ca noi lăsați la voia întâmplării
Crezând în siguranță, în vis întins răbdării...
Și duși au fost pe veci așa-zișii ”importanții,
Scopul suprem de bine... S-au pierdut doar votanții!?

Morală nu-i, că n-o au aleșii ”dirijeanții”
Ce banii împart, servicii ”Stat” (stând), executanții
... Și-i pierdere e drept, pe-alocuri pe-o centură
Fără măcar de sare, ce-o țin un bun... de gură!
28.01.2012