Se-aud țipete din sobă.
E lemn ce arde, neclintit.
El, c-o privire sobră
Mă dezbracă prin clipit.

Căldura se degajă lent
În camera asta obscură,
Iar el, privind total absent,
Mi se îndreaptă către gură.

Geamul tot s-a aburit,
Luând rolul de perdea.
Eu, părandă c-am murit,
Mă așez pe canapea.

Se așează lângă mine
Și nu scoate un cuvânt.
Nu știu de-i de rău sau bine
De e el așa tăcut.

Lemne-n sobă iarăși pun,
Ce scot nouri mulți.
Curioasă, îi spun:
Tu de ce nu mă săruți?

Fată dragă, gura ta,
Deși e minunată,
O iubesc pe-a alteia.
Nu vreau să fii înșelată.

Înșelată m-ai lasă,
Cu un suflet crunt,
Dac-atunci când vei pleca,
Nu mă lași cu un sărut.

Și încet, ca o păpușă,
Într-o liniște eternă,
Și așează clar în ușă
Și-i zâmbesc eu, de pe pernă.

Ai plecat, amante drag?
Cu sărutul cum rămâne?
Și venind dinspre prag,
Buzele și le țuguie.

Și apoi, stând liniștită,
M-am bucurat c-a plecat.
De-aș fi fost eu cea iubită,
Cert, cu ea m-ar fi înșelat.