Þi-am făurit castel din vers și l-am lăsat purtat de gând,
Să se înalțe din simțire, mai întâi timid, plăpând,
Înfiorat de-atâta viață ce se revărsa în rimă,
Ordonând piatră cu piatră din surplusul de lumină.

Însă cum i-am dat ființă, tot așa l-am și distrus,
Tot cu gând, tot cu simțire, tot cu versul cel nespus,
Erodând, cu vină, zidul, făcând loc de gust amar,
Ce-am clădit a fost, in nuce, prea intens, dar și precar.

Vorbă-ntoarsă iar în frază, m-ai reda, mie, pe mine,
Cea cu gândul înspre taina cerului de nopți senine,
De-ai putea...? Căci norii-apasă, poleind în cenușiu
Turnul, cel, odată, falnic, care-acum piere-n pustiu.