omului din mine îi cresc aripi
dar eu niciodată nu am apucat să zbor

mă trezesc de cele mai multe ori singură
amintirile stau agățate de patul meu
uneori simt inima cum bate un ritm apăsat
și-mi opresc privirea în câte un colț de viață
ca un colț de pâine pe masă
după zile și zile nemâncate

tata îmi spunea să nu fur
dar cum aș putea trăi fără să fur vise
cum aș putea să mă prind bine în șaua unei speranțe
ori să răspund cu un zâmbet cerului albastru
dacă nu aș fura din mine însămi
puțin câte puțin

mai fac un popas aici unde toată durerea
se stinge ca un foc de tabără spre dimineață
în brațele tale liniștea
uită clipă de clipă câte o mângâiere

întinși în iarba proaspăt cosită
pământul ne este pat și soarele rămâne la locului lui
vărsăm câte o lacrimă dogoritoare
care ne brăzdează neîncrederea

iar eu șoptesc lumii din mine
mai vreau o bucată să fur