Cât de păcat e că adevărul nu e de sine stătător,
Cu deget să-l arăți pe stradă, să îi atingi firul de păr,
Să fie atât de evident cum fără alb negru nu-i gri
Și niciodată tați și mame n-ar naște invers, din copii.

Sau ne autoînșelăm, că noi am inventat minciună,
Cum fresce antice îngropăm în strat de bidinea cu humă
De ce-i frumos, valoare, drept, cinste și harul de onoare...
Că suflet ce le-a pus pe zid, de-atât ascuns dispare, moare.

Este promis necugetat sau pus la cale doar să-ncânte
Cum vechi icoane din tipar se vânt sfințite că sunt sfânte
Și apa din butoi de plastic murdară de la măturoi
E sfânta pură de gargară ce-o lume-o crede... Un puhoi!

E bunul dat de un nebun pe o avere greu muncită
Din lumea lui de minți surori ce vând prostia iscusită,
Lăsând naiv încrezător, loial în crezul lui uman
Fără de scut... în remușcări se îmbolnăvind și fără ban.

E dragostea clamată des în lingușiri încântătoare
Spusă la spin, din interes, c-ar fi o roză înfloritoare,
Sau violând sentiment pur pus dar în palmele întinse...
Și l-aruncând cum avatar de poze false, ”self” pretinse.

Urâtul searbăd viitor spus în cuvinte meșterite
De hâd ce n-are niciun scrupul de-alte hoții la fel, leite,
Și rău făcut nu-i e morală când singur țel e să conducă
Ca el și-ai lui să-și facă plinul... chiar lumea toată de-o să ducă.

Nici în religie nu-i sigur că biblici îi sunt slujitorii
Când raiu-l vând pe nevăzute și vina singură o au norii,
Iar cartea multă adevărată nu mai e semn de înțelepciune
De istețimea n-ai furat-o cu diplome de înșelăciune!

Se pare azi că-n general e cea mai scumpă slăbiciune!?!
01.03.2012