O dată pe an, la începutul sezonului ploios,
fiecare cârmuitor al vreunui ținut,
avea o pretenție din cele mai neimportante,
al nostru, o dată a cerut rochia florăresei din piața Jacare,
altă dată un pescar din Surubim i-a dat buimăcit ancora de la barcă,
anul trecut a cerut să i se aducă de-acasă ceasul lui de mână și proteza dentară,
să muște la oră fixă dintr-un ou de șarpe,
anunțul era făcut cu trei zile înainte
și lumea râdea gândind la ce-o mai cere.
omul s-a lăcomit anul acesta,
părea că în anii trecuți a răbdat și s-a pregătit,
anunțul a fost scris în afara altarului bisericii,
LAGRIMAS DA ANA MARIA MUNEZ
și din nou oamenii din Fonte Boa începură a se tângui,
îi învălui o tristețe mare.

Dom Miguel Santiago de Amaradia cioplea în curte scândură pentru pardoseli
donzela Ana Maria Munez cosea fețele de pernă,
Herodot se privea singur în oglindă,
prima zi oamenii nu spuseră nimic,
rochia florăresei fu smulsă de pe ea de doi câini, semn rău,
a doua zi pescarul nu-și mai află barca
și oamenii știau că ceva rău se va petrece,
a treia zi devreme cel ce trebuia să ducă anunțul se pierdu pe drum,
iar seara, înainte de ceremonie,
cârmuitorul din Fonte Boa muri înnecat cu propriul ceas.

În zilele ce-au urmat dom Miguel și-a bătut pardoseala în camerele ce n-aveau,
donzela Ana Maria Munez a cusut în colțurile pernelor câte un papagal colorat,
și nimeni n-a povestit nimic despre sărbătoare, ba chiar s-a inventat o minciună. FIM