Gând de toamnă

Măceșele sunt roșii ca ouăle de Paște
Obrajii, de frig, mi-s la fel…
Așa deodată toamna-mi naște
Pe lângă un sughiț, un țel…

Plec capul pe sub ramurile brumate
Iar soarele vomită frigul printre dinți…
E-atât de greu să scap de gânduri afumate:
-De ce-n lume-s așa mulți sclavi, nu prinți?

Frunzele râd în cădere, amețite spre noroi
Când pojghița de gheață pârâie sub picioare…
Să urmăm frunzele astea și noi?
Sau ne-am convins că nimic nu ne mai doare?