Da. M-ai acuzat.
Știu că tu comanzi. Stimate domn.
O știu prea bine, și nu aș nega-o
niciodată.
Nu aș pretinde vreodată să-ți fiu
altceva decât ceea ce sunt:
Un subaltern.
O recunosc, și întotdeauna te-am admirat,
Domnul meu, pentru naturalețea ta.
Cea atât de incontestabilă
și de invidiat.
Rosturile mele le știu, de asemenea,
și mă supun.
Și am dorit mereu numai binele.
Cu toate că până și eu pot face
greșeli.
Pentru că nu, nu am fost neapărat programat
Să fiu infailibil.

M-ai acuzat, domnul meu.
Și, îndrăznesc s-o spun,
Pe nedrept.
Nu sunt poate nici eu atât de
inteligent,
Nici asta nu aș vrea să se înțeleagă.
Sau de înzestrat: îmi doresc
să cred
Că sunt pe atât de înzestrat
Cât să te pot servi, totuși
Cu încredere, și dăruire.
Și chiar curaj.
Și eu mai am nevoie de acesta,
câteodată,
Te rog să mă crezi, domnul meu.
Cum aș putea să te conving.
Nu aș putea să afirm că o spun
din inimă,
Sau din suflet.
Deși e adevărat.

Te-aș ruga să mă crezi,
domnul meu
Că fie și puțin, cumva doare,
și aici.
Pentru că m-ai certat, spunându-mi –
- m-ai acuzat, că am luat copilul,
cu forța, de la balustradă.
Nu l-am lăsat să se bucure în voie
de priveliște.
Și că atâta timp cât nu făcea prostii
Nu aveam dreptul să intervin
așa, și să-l forțez;
Nu aveam voie să îmi arog
un asemenea drept.
Dar, domnul meu, eu trebuia
să plec de lângă el,
De lângă dragul dumitale copil
ca și al meu micuț stăpân.
Tot pentru tine, pentru dumneata.
Și până aș fi revenit, ce se putea întâmpla.
Pericolul era, îmi dau cuvântul
că era real.

Stimatul meu domn.
Nu sunt decât un subaltern.
Și încă unul artificial, plin de circuite.
Dar îți spun, cu deplina mea onestitate,
Că firele mele sunt la fel de subțiri
Ca și capilarele tale.
Iar sentimentele mele,
la fel de fragile.