cândva, ai să uiți
ce culoare-mi au ochii, părul, sufletul

dispar și visele
speriate de lumină,
dacă privești pe fereastră
imediat ce ai deschis ochii

ai să uiți
ce gust aveau lacrimile, pielea, sângele,
în diminețile în care ne descopeream
întotdeauna mirați
de parcă atunci ne vedeam
pentru prima oară

ai să uiți
cum cântam mării din cosițe și scoici,
adormind valurile și timpul,
într-o încercare supremă
de a încremeni visul
și toamna

ai să uiți,
ai să mă-nchizi într-un alt rictus,
așa cum ai alungat în uitare
și acel adagio
în care ai fost cândva
atât de fericit

știu...
mâine, nici o memorie nu mă poate salva.