Claustrul: loc pustiu, lipsit de suflet...
Murise-atunci când și-a pierdut menirea.
Palidă și stearpă, i-a rămas mândria,
Amăgitoare încă și severă:
Ce poate fi mai trist și mai amar?

Și-a pierdut gloria de-altădată,
Dar încă străjuiește sfânta catedrală,
Sanctuar vremelnicilor suferinți,
Adăpostește relicviile de sfinți,
Care servesc acum de curiozități-antice.

Un loc în care posibilul să fie realitate,
Unde conflictul dintre hybris și exclus,
Ar fi implodat în sine!
Unde frumosul, cu greu de găsit în piatră,
Va împlini dorința de a te face fericit!

Aici simt ce ar putea să fie
În locul lumii pline de metehne,
Răutăți deliberate și preponderente,
Aici găsesc liniștea și pacea,
Ce poate fi mai simplu de aflat?

Voi scăpa aici de hadesul pregătit de oameni,
Pentru o clipă voi găsi răgaz:
Voi pune neștiutoarei inimi un zăgaz!
Claustru, romantizat de amanți, căutat cu dor,
În cel mai negru ceas, mi-ai oferit apă de izvor.