La zi de mare sărbătoare, adie-un vânt de primăvară
Ce-a străbătut ținut întins și către mare-a fost împins,
Venit cu greu din depărtare, își face loc cu nerăbdare
Printre zulufi și pescăruși, peste tărâm cu cărăbuși.
Se-opri firav să se-odihnească, puterile să-și regăsească,
Într-o grădină, printre flori, cu multe-arome și culori.
Și cum Zefirul se gândea, spre care zare va pleca,
Văzu o dalbă lăcrămioară, ce îi surâse prima oară...
Simți fior de zdruncinare, se răvăși cu-nfrigurare
Și încercă să se-adune, să nu arate pasiune!
Atras de-arome fermecate, printre petale parfumate
Zefirul nostru din lăcaș , privi spre colțul buclucaș.
A fost doar o părere, oare sau mi-a surâs o lăcrămioară?
Și clopoțeii dalbei flori, se scuturară dând fiori
Zâmbind sfios a doua oară și radiind aromă rară!
Zefirul s-a cutremurat și a-nțeles peste ce-a dat,
Magnetizat de-al său parfum, l-a cucerit o floare-acum!
Se aplecă cu-o adiere, o răsfăță cu mângâiere
Și în grădina de la mare, rămase lângă lăcrămioară!
Zefirul nostru se numește, Daniel și azi mărturisește
Că a-ndrăgit o lăcrămioară, pe Andra vrea de soțioară!
Așa că dragii mei, de-acum, s-aveți în propriul vostru drum:
Iubire, har, viață sfântă, cu fericire îndelungă!