De Sfântu Andrei e posomorât și frig:
Ceru-i cenușiu, copacii-s plini de promoroacă;
În cămăruța caldă stau rezemat pe coate
Și totul e atât de trist, ca muzica lui Grieg,
De nu ar fi chiotele îndepărtate
Ale copiilor de-afară, ce se joacă.

Mă duc domol înspre fereastră,
Și șterg cu palma geamul aburit:
Voi alergați și nu-ncetați din chiuit,
Vă bateți cu zăpadă, acolo-n lumea voastră,
Pe când eu, în camera-mi posacă,
Aștept ca iarna cât mai repede să treacă.

Pe crucea geamului îmi lipesc istovita frunte
Și-ncerc griji să-ndepărtez și negre gânduri,
Poveri imaginare dintr-un univers incert,
Pe care mintea se forțează să le-nfrunte,
Tot mereu mă-mpotrivesc destinului indiferent,
Și celor ce m-au dezamăgit în repetate rânduri.

Într-un sfârșit, se lasă liniștea și pacea:
Se înserează repede și ceața
Învăluiește stâlpii stingheri de felinare
Și negre crengi de tei și paltini
Și cuiburi uitate de mierle și granguri
Plecate demult pe alte meleaguri...