Am tot mai mult convingerea că poezia-i demodată,
uitată-n superficial
ca și cum ei, ăi, autorii, ar fi un fel de nimeni, ori neisprăviți,
niște bieți versificatori
idealiști, fără de judecată,
ce scriu așa câte ceva, aproape teatral,
departe rău de realitate, chiar smintiți
-așa cum s-a și demonstrat de atâtea ori-
căci lumea nu mai are niciun gust de versuri,
e atât de complicat
și ineficient,
o vorbă goală, o neseriozitate;
cum te-ai sili să dai ce știi, când nimeni nu-i, n-ar asculta, un fel de impostori
și ai trăi ’ntr-un turn de fildeș, un palat,
cum ultimul ajuns, un decadent,
o banalitate.
Se pare că e un cerc închis,
în care liricii se citesc între ei, sau nu,
mai mult se laudă –cât, cred că-n avantaj le este,
să aibă fiecare-n parte, la rându-le, vreo apreciere-
ceva ca într-un compromis,
creând impresia că-i greu s-ajungi la fel și tu...
și adesea cei mai slabi sunt gata la proteste,
de nu le iei naivitatea ca pe-o calitate, chiar de versurile-s doar niște himere
ce-ar vrea să coloreze-n tonuri -fără culori, nici pensule- vocabular...
se pierd în declarații puerile, trecuți, adolescenții de liceu
-ce poate nici nu-l au, sau dacă... nu rețin decât vreo fată,
una, sursa de inepte bilețele cu greșeli-
căci astăzi totu-i numerar,
doar banul, el, e un bun, apreciere...
și uite așa-i ajunsă tagma de citată;
” o adunătură de aiuriți, de aiureli!...”
Nu știu, să mai rămân într-o anacronică enclavă
și-o zi, târziu,
-când, de demult, nu voi mai fi-
dintr-un noroc, să spună cineva... nimic... de bine, doar ”că mintea mi-am făcut-o sclavă...”
11.02.2013