La poarta cerului eu bat,
De când mi s-a născut surâsul,
Și am s-o fac, chiar de-i păcat,
Pân’ o sa-mi moara plânsul.

Și dacă tot nu-mi vor deschide,
Mă voi întoarce din Infern,
Și focul din dorinți livide,
Pe poarta lor am sa-l aștern.

Și sfinții, în cămăși de noapte,
Cu aripile lor pleoștite,
Vor coborî cu frica-n spate,
Din vechi icoane adormite.

Și-atunci am să le-arăt o fată,
Pe patul ei sfințit de mine,
Ce face lacrimile apă,
În ale nopților ruine.

Am să le cer aripi să-mi dea,
Ca să cobor, să-i fiu aproape,
Să pot să sting durerea sa,
Din rugăciunile-i de noapte.

Să-i spăl chipul ce îi arde,
Și buzele tremurătoare,
Cu apa vieții din balade,
Și s-o adorm c-o sărutare.

Apoi să mă întorc la poartă,
Să las aripile în prag,
Chemarea chipului de fată,
Să-mi fie al vecilor meleag.