inima bate
ca într-un bloc de ciment. pînă aici răzbate
zbuciumul, se simte așa în buricele degetelor
ca o zvîcnire
în adîncuri. la suprafața betonului e liniștea.
blîndă, refulată, refuzată. perfect izolată.

așa ne izolăm de dureri.
de chinul gros al inimii. c-un strat pe măsură
de beton, protectiv.
ca o boală perfectă ce însingurează perfect.
ca o femeie rătăcită în munți
care n-a cunoscut dragostea niciodată.
ca o porțiune de cer deasupra polului nord
unde nu se văd niciodată
stele.

cum nu ai cui cere un foc fumezi
la rece -
ca un mort cu țigara între buze.

uite, putem numi chestia asta după cum
e mai folositor pentru noi. după cum îți convine.
dragoste –
dacă moartea se arată într-atît de prietenoasă
cu tine

încît picioarele tale se topesc
în asfalt. degetele se ascund între crăpăturile
unui zid pînă simți
umezeală. pînă simți cald, apoi rece și apoi iar cald.
și ești convins că acolo în beton inima
pulsează pe o selecție de anotimpuri mișcată
de rotițe cu zimți.

o poți numi singurătate -
acum că între tine și celălalt cineva
a adăugat atîta spațiu ca și cum planeta asta
ar mai aduce cu sine încă o planetă.
necartografiată încă. un univers încă neștiut, necunoscut

cum între clipa în care deschizi ochii și
clipa în care-i închizi există atîtea vieți adevărate
numai bune de trăit.
de parcă te-ai duce singur la un chef și toate femeile
singure.