parcă din ce în ce mai ireal
cobor ca dintr-un vis
tot așa cum din singurătate în singurătate
prin fiecare nouă naștere caut eternitatea
când prin mine trec doar clipe
din ce nu am trăit
din ce nu mai vreau să trăiesc
greșelile au însă damblaua să se repete
ca și moartea ca mai știu eu ce altă crudă realitate
abia crescută dintr-un ochi întors spre sine

dintr-un răsărit de soare un cavaler de tinichea
o mie de alte mori de vânt și doar o lance boantă
apoi ca și când aș putea picta timpul
între două inimi și un zbor de libelulă
pe un cer oarecare
parcă niciodată de la un cap la altul
doar atât cât îl pot cuprinde într-un curcubeu
dintr-o lacrimă așez o mare la poalele munților
în fața oglinzii albe dintr-o altă oglindă
strivesc sub pensulă toate valurile
să nu mai facă aiurea din munți nisip
la urma urmei de banalitate nu a murit nimeni
până și minunile știu asta

doar clipele care fac nemărginirea posibilă
sunt parcă din ce în ce mai puțin calificate
ca și cuvintele acestea așa de uzate
încât au nevoie de un miliard de repetări
pentru fiecare nouă lume albastră