azi nu-mi mai e teamă să dau bună-dimineața porților ce se deschid înainte-mi fără tine. la dreapta. pe linia de tramvai. în pădurea sugrumată în fașă sau pe talpi surghiunite. stigmatizate. în sângele din care ne-am zămislit sau în albul în care vom trece după ce vom fi plecat de aici și chiar înainte, atunci când, pierzându-ne pe noi cei ai noștri, ochii ne vor descoperi niște străini.

azi alunec firesc pe lângă umbra ta atât de inofensivă, de cuminte, poate chiar benignă în inconsistența ei și întind mâna nu ca să te prind, ci doar pentru a mă convinge de irealitatea ta.

azi pot la orice oră să te întâlnesc chiar pe tine în persoană. te-aș saluta cu un surâs și aș trece mai departe. fără regrete. fără uimire. fără întârziere. fără să-ți măsor densitatea sentimentală nici măcar din curiozitate

... sau poate ți-aș da un semn. un semn de carte. să îl așezi acolo unde cortina, prăbușită intempestiv, lăsase pe moment niște urme albe. fără nicio formă. fără nicio semnificație. doar niște urme. tu ai reveni poate la soarele de atunci mai mult sau mai puțin soare. la culoarea emoțiilor mele sau doar la broboanele ce-ți făceau plămânii să gâfâie. nu pentru a reînnoda povestea, ci doar pentru a vedea științific, naturalist cum se petrecuse „totul”...