Stihiile ne conduc viețile
(Coridoarele mașinilor oarbe)
Ah! vântul vorbește dar nu pe limba mea,
arborii, ei fandează precum spadasinii
Lumina e puțină ne aflăm
În colțul cel mai umbros dintre cele cunoscute
unde casele părăsite pentru totdeauna
ard ca felinarele în ceață
și smog la intrarea în suburbii
consumate de jale, abandonate în
dezolarea
mai vie ca timpul
dar nemăsurată, fără unitate de măsură fără
ceas mecanism simulacru
Când ochii nu mai pot descifra
împrejurimile cade peste fire
static frigul iar în insule albe de soare
ghețari ard ca vitrine bătute de neon
albaștri cu vedete congelate ce promit
întoarcerea și regăsirea, îndrumarea
dansul, reverența și mirarea
cărărilor cu ferigi uriașe da!
voi intra în iarnă
pe mamutul alb
specialist în destrămarea labirinturilor
aparent incomensurabile
În ploi se ascund mările
nesățioasele
un vis
colos
sticlos
vise în valuri
năprasnice
(ele lovesc sub ele
toate cad
cuptorul de pamânt cu pâini rumenite
iar când pe galera nebunilor, o timp
am urcat în urmă
brânzoaicele sfârâiau
pesmeții picoteau
salcâmii foșneau
pe falezele de pelin
măturate de vânt
scări mecanice elevatoare
duceau fauna în sus și-n jos
și-n joc
ne luaseră urma
vietăți de companie enigmatice
gimu, marele saurian, gimu
stâncării miracol
sufletul arzând în neguri
ca o pasăre de pradă
vin ploi peste noi
vin nori vine
respirația de algă putredă
și sare a mării
da! templul de piatră
sub arcadele căruia
țârâiam ca greierii, printre greieri
orăcăiam ca broaștele, printre broaște
fluieram ca sfinții, printre sfinți
tăceam ca peștii, printre pești uscați
aromitori...
...forțe oarbe oriîncotro privești
vom fi zidiți de vii
în iarnă
haite albe de lupi nihil
cutreieră
o mare parte din viață
o petrecem în forme geometrice reci
ascultând vuietul și uruitul
nimicului
aceasta e marea traversare
la viitor, presiunile cresc
iar submersibilul rezistă
semnele imploziei
nu se fac simțite încă
cele cinci simțuri sunt
cele cinci orbiri
obiectele proliferează
noi generații de infobezi
nu mai ating
adâncimea de periscop
gadgetul suflet
ecuația și descifrarea
haosului urletul lupului nihil
vase de lut
semințe de jar
adâncă e iarna
oceanică abisală
am suferit de petrificare
după abdicare
eram rege
aveam proprii generali
toate bătăliile erau victorii
exilul în beciul surpat oniric
delirul secundelor ceasurile gigantice
rezervoare, barajul orelor
turbinele, reactorul iernii
dovleci planturoși bigorexicii
și madonele bionice
orașul structură de frig
Criogenia
semne intermitente
de înțelegere
a universului înconjurător
avatar în metaversul
noilor fobii
iubirea aliment obezogen
black-out în ochii ei
black-out în ochii ei
îmbrățișarea amforei
arta-care-cuprinde
clipocitul fericirii care
ciudat e uitare și amintire
în măsuri egale
cerul e jos
teasc șurubul gerului
se strănge
suntem una cu viscolul
care începe în noi
înainte de a înghiți
pământurile
corbul cântă în bageac
aripi de fum
voi trece iarna pe mamutul alb
duduie basul sobei
urlă baritonii lui miazănoapte
dragoni de frunze și negură
se-ncolăcesc prin arbori
și sar la răscruci
roșii negri și galbeni
marele spirit de pradă dă târcoale
rug de toamnă, pădurea
ferecați în case fiecare
în propriile povești ca în cufere
așteptând făpturi nemaivăzute
retrase în grote vechi să iasă
să compună basmul...
va fi întotdeauna luna
taxiul ei galben
ne va traversa orașul cu stele
cratere pitorești și triburi muzicale
secretul ei este
misterul și fericirea
tristeții noastre
taxime taxime trist
iarna ne închidem în gogoși
și visăm frumos
nu suntem egali de la o zi la alta
dar anotimpurile sunt veacuri
metamorfoza e totală
de la un veac la altul
de aceea destinul
e de nepătruns
viața e vis.col
vis-col
acestea sunt noile fobii
esențiale
aservit, mă dezic de muze
răspunsul e sărbătoarea
pădurilor sacre
zeii vechi
din cerul tărcat
suprem
edificiul intangibil
bruta sapiens
încuiată pe dinafară
căutându-și neostenit prada
murmurul acherontic
al istoriilor îngropate
pământul e oglinda fidelă a
cerului
care numai din oglindire capătă
culoare
stihiile ne conduc viețile
anotimp macerator
e toamnă târzie dar pădurile ard încă de vii
de focul verii
regatele înfloresc și decad
decad și înfloresc
universul are socotelile lui
din care fac parte
diverse lucruri nimicitoare
forțele oarbe
lume de carbon în care
puține strălucesc
rare licăriri
ne atrag pe cărări
cenușii spre munți de cenuși
truda poftelor și râvna animaliculilor
vulcanii ard în neștire
stelele ard în neștire
spațiul cunoaște marile explozii
ale novelor
am dat numele de timp tuturor iluziilor
idoli mecanici cu roți dințate
adorăm...
drumuri negre cai negri oameni fără strălucire
opaci
cerul în zdrențe
corbii stau de veghe
întruchiparea micimii
apariție timidă
acul în carul cu fân
automatizat
montat pe șine
prins în mecanism
omul e omul
sorbit în sine
un tigru roșu
captiv în iarnă
elementele sunt
lanul de pelin
gogoașa de cețuri
biciul vântului
coamele de lei verzi
ale salcâmilor
ciripitul lui Goiu
sclipire
spinii aerului și ai pământului
Dunărea, locul peștilor
muzeul de rocă prometeică
constanta haos
altarele toamnei se sting
într-o ploaie de scântei reci
martiri de sticlă, amputări de ger
seve și rădăcini, semințe-jar
cad barierele
va trece trenul colosal al iernii
barcagiii se retrag în golfuri
privesc cu aprehensiune
locul către care mă îndrept
algor algor algor
cer nomad vânt spinos
lilieci de scrum
figurinele aerul narcotic
muzeul propriei copilării
libertatea retrăită
numai în vis
alergăm să ajungem mai repede
la sfârșit
cumva, timpul a luat locul
celui despre care se știe
doar că era numit suflet
demult
unghia timpului ne ia pulsul
viața va fi o amintire
și mai aproape de uitare