Iarba creștea altfel. Cerul țipa și mă dureau până-n străfunduri
Măruntaiele galbene ale pământului. Þărâna se prăvălea.
Ca o avașlanșă acoperea trupuri firave și nume sleite.
Nu puteam să mai strig nici în gând. Soarele însuși amuțise.
În cuiburi pustii curgeau molime.
Rochița-rândunicii zăcea spânzurată în rugi neprietenoși.
Nu-mi mai puteam ridica privirea. Tristețea mă înrobise.
Vedeam turla bisericii și parcă auzeam surd clopotele
Ca într-un vis de altădată. Azi mama nu mai era. Nici casa de odinioară.
Salcia mult prea bătrână se resemnase în fața timpului,
Se plecase într-o rugă nesfârșită nămolului hâd al bălții.
În mine încă se mai oficiau liturghii. Sângele se amesteca în lacrimi.
Nu puteam să abdic. Luam pământul în brațe și-l înfășam:
Măcar să-i fac trecerea mai ușoară. El mă îngâna agonizant.
Din cer mă privea Dumnezeu. Eu Îl simțeam doar.
Și mirosea a uscat, a front, a neiubire (de când nu ne mai împrietenisem, oare!?)
Din bocancii butucănoși încă ieșea fum. Mâna greșea contururile...
Aș fi pus capul pe perna bunicii și aș fi întrebat-o de ce a plecat
Și cum se face că pot s-o văd iar și, totuși, de ce așa de precar?!
Sania din lemn putred abandonată în hambar aștepta surâsul curat
Care s-o anime. Visuri hilare-grotești ale unui fost trunchi,
Ale unei foste rădăcini, ale unui fost vis...
Lanțul e ruginit și-mi lasă dâre pe linia vieții. Iau ceva și-nlăuntrul meu...


Aș fi putut să te iubesc așa frumos dacă timpul ar mai fi avut puțină răbdare!!
Uite, ți-aș fi aprins artificii în tunele de zăpadă și ți-aș fi ridicat o nuntă
Numai dintr-o bancă, o floare de cireș, o masă rotundă cu pâine și vin
Dar aș fi fost mireasa ta, doar a ta...
Aș fi invocat cenușa să se facă tulpină dreaptă,
Din ea ar fi crescut trepte și noi am fi fost pelerinii către cer...


Mă țineam de margini și de umbre... și mă gândeam la Dumnezeu:
Poate că mâine va ninge totuși și se va face curat