Am gura plină de vorbele voastre, derbedeilor!
Am sufletul care dă pe afară necredința și aroganța,
Falsa voastră "cunoaștere" și mă dor timpanele
De sacrilegiul cu care călcați în picioare
Cuvântul...

Doresc, prin rugăciune, să găsesc Calea de a vă iubi!
Tânjesc după a înțelege aroganța voastră și mă tem!
Mă tem, mă tem de voi pentru că
Nu vă mai deosebesc unul de celălalt și plâng,
Plâng pentru că știu să o fac,
Și asta știu să fac cel mai bine...

A încerca să înțeleg dârele vremelnice pe care
Pașii voștrii le lasă pe delicata față a țărânei dătătoare de viață,
E ca și cum aș încerca să dresez un câine împăiat,
Atunci, când îmi amintesc asta, râd!
Râd, pentru că asta știu să fac cel mai bine...

Privindu-vă de sus, din Geniu, mă îmbăt cu Universul
Și vorbesc cu Dumnezeu care îmi tace cele mai frumoase poeme,
Și apoi, când mă întreb care este, de fapt, filosofia voastră de viață,
Oftez, oftez pentru că asta știu să fac, cel mai bine!

Și vă cunosc mă! Vă cunosc ca și când Eu v-aș fi creat
Într-un moment al Meu de nebunie,
Ca să râd de voi, prin Sine, sau prin ochii tuturor celor care
Iubesc iubirea și îl îmbrățișează pe “a fi”, cu inima,
Și care vă ignoră ca mine,
Pentru că sunteți urâți, urâți între voi,
De către voi înșivă…

Ignorați tot ce am scris!
Ignorați mă! Pentru că asta știți voi să faceți
Cel mai bine!