agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-01-31 | |
uite vezi tu
nu-mi mai fac semnul crucii diminețile de la o vreme a devenit un gest reflex să-mi trec mâna prin păr mă scutur de ale tale într-un fel sau altul fac tot posibilul să nu-mi las cale de întoarcere către tine și uite simți tu cum azi parcă tufănica nu mai miroase a intimitate șterge cu frunzele ei rupte pașii care strivesc-strivesc ceva din stropii ei ajung și pe obrajii mei la început cred că sunt lacrimi instinctiv mă autocompătimesc și nu mai vreau nimic nimic nimic și totuși înțelegi tu azi nu mă mai pot privi în icoane chipul meu mă sperie și eu fug fug fug mă ocolesc ca pe o dihanie fără ochi fără timp fără habitat drumul meu se pierde nu mai ajung în biserici am uitat cum sună clopotele să mă trezesc o fi prea târziu?! și uite simți tu din nou cum dau să-mi spăl întunericul din piele și mâinile-mi înnoadă calea că mă trezesc aruncată în neputințe strânse o viață vieți întregi și uite îți amintești tu cum mai ales atunci când plecai... plecai eu îmi amputam amintirile ca să mai prind încă o zi sentimentele mele curgeau deșelat pe lângă un trup devenit docil ca o țărână și uite... poate intuiești tu... azi trebuie să mă întorc cu spatele la mine ori de câte ori lumina e prea stridentă sau prea devreme se-ntunecă ori de câte ori simt că mă pierd în mine sau în cuvinte și uite cum rochia asta din catifea îmi sabotează feminitatea mă acoperă ca și cum nu m-ar mai recunoaște un accesoriu în plus ca oricare altul ce nu-și mai găsește rostul și uite îmi auzi tu mersul cum se sparge în oglinzi diforme rupt în două eul meu zămislește trupuri distincte care-o apucă în sensuri opuse... nici nu știu dacă mă doare e noapte-noapte și întunericul îmi învelește rănile mă ascund în el ca-ntr-o casă nu-mi mai pasă că aș putea deveni pe veci captiva lui și uite înțelegi tu pentru a rosti vorbele-astea eu a trebuit să mor de mai multe ori odată plecată nu aveam nici minima certitudine că voi putea reveni în mine și cu toate acestea nu m-am sfiit am riscat... poate... poate... poate... și uite mă poți repera tu amestecată în pădurea asta cu vintrele roșu în care ochii își beau propria lumină și nu se pot sătura nu se satură atât le e de sete înecați în beznă în fața pietrelor se prosternează și hulesc cerul mătăniile mele se fărâmițează de inimi care mor cresc temple ca-ntr-un cort mă adun și o țin de mână pe Isis îmi încing mijlocul destrămat cu apa și focul laolaltă ce iluzii!! nu sunt deloc o altă Phoenix și-atunci mă opresc la picioarele scării și privesc doar atât mai pot face nicio umbră nicio vedenie niciun semn...
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate